Pe patul de moarte, un bărbat este înconjurat de toată familia şi, cu glasul unui muribund se destăinuie.
– Ehei, când aveam eu vreo 20 de ani, ce mă mai distram! Femei, beţii, scandaluri… Şi-mi zicea tata: băi băiatule, potoleşte-te, ia-ţi un serviciu, fă-ţi şi tu o familie, să aibă şi ţie cine-ţi da un pahar de apă pe patul de moarte! Dar nu m-am potolit…
Şi pe la 30 de ani, ce mă mai distram… Femei şi mai multe, beţii şi mai mari… Tata: băi băiatule, ţie cine-ţi dă un pahar de apă pe patul de moarte? (…) Şi mi-a tot zis aşa, până am început să-l ascult…
Mi-am luat nevastă. Nevasta trebuia ţinută cu bani, a trebuit să muncesc mai mult. Au apărut copiii, a trebuit să muncesc şi mai mult, să-i duc la şcoală, să le dau tot ce le trebuie… N-am mai ştiut ce-i aia o beţie, n-am mai umblat brambura…
Pe urmă, au venit nepoţii… Am tras şi pentru ei cât am putut, că deh! să aibă cine-mi da un pahar de apă pe patul de moarte… Şi uite că acuşica-acușica mor şi…
– Şi, şi? întrebară rudele strânse buluc la capul muribundului.
– Și nu mi-e sete!
