– Cerbul ăla trebuie să-şi facă testamentul, zise Vânătorescu, ochindu-l şi trăgând cu puşca.
– Se pare că a şi plecat după notar, îl persiflă vecinul, după ce dispăru cerbul, neatins.

Un vânător povestea:
– Nu există un animal mai şiret ca vulpea. Odată, am urmărit o zi întreagă o vulpe până am reuşit s-o împuşc. Şi atunci am constatat că, de fapt, era … câinele meu.

– La vânătoarea din toamna trecută am împuşcat 12 fazani, îi povestea un vânător prietenului său.
– Tăticule, interveni copilul, atunci mi-ai spus că ai împuşcat doar 7 fazani.
– Ei, dragul meu, atunci era prea mic ca să cunoşti întregul adevăr.

– După ce cunoşti vârsta fazanului?
– După dinţi.
– Păi, fazanul n-are dinţi!
– El nu, dar eu am.

– Cum am văzut tigrul, m-am repezit la el cu un cuţit şi i-am tăiat coada! povesti un vânător.
– De ce n-ai tăiat capul?
– Acela fusese tăiat de altcineva.

– Tu ai văzut câine de vânătoare care să fie mai deştept decât stăpânul tău?
– Da. Câinele tău.

– M-aţi întrebat care a fost cea mai grozavă păţanie a mea? Ei bine, renumele meu de ochitor s-a răspândit atât de mult încât a ajuns să fie cunoscut şi de animale.
– Cum poţi dovedi aceasta?
– Păi, zilele trecute, aflându-mă în Munţii Rodnei şi trecând pe sub nişte stejari falnici, aud următoarea întrebare:
„Dumneata eşti domnul Vânătorescu?“. „Da“, răspunsei. „Atunci nu trageţi că eu cobor şi mă predau“, zise o namilă de urs.

– Cum ţi-a mers la vânătoare?
– Bine. Am împuşcat cinci gâşte.
– Le ai la tine?
– Da de unde. Mi le-a luat ţăranul căruia îi aparţineau.

– Ospătar, de ce aţi pus tacâmurile la aşa mare distanţă pe masa vecină?
– E o agapă a pescarilor şi trebuie lăsat loc ca oaspeţii să poată arăta mărimea peştilor prinşi de ei.

– Mitică, mă laşi să caut câteva râme la voi în grădină? Ştii, merg la pescuit şi la întoarcere îţi dau şi ţie un peşte.
– Dar dacă nu prinzi niciunul?
– Atunci îţi restitui râmele.